C. Nistor: In Canada e mai multa birocratie

De: Dana Pitrop | 0 comentarii |

Cerasela Nistor (38 de ani) trăieşte din 2004 în Canada, la Monreal. Lucrează ca specialist în telecomunicaţii pentru persoane cu dizabilităţi la compania Bell Canada. S-a născut în Bacău, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii “Al.I Cuza” din Iaşi, iar până în 2004, când a emigrat, a fost jurnalistă la diverse ziare locale. A publicat poezie şi proză în reviste literare şi se numără printre membrii fondatori ai Clubului 8 de la Iaşi. A colaborat la două volume colective despre experienţa vieţii de zi cu zi în Epoca de Aur - „Cartea roz a comunismului” (coordonator H. Decuble, Editura Versus, 2004) şi “Tovarăşe de drum" (coordonatori Dan Lungu şi Radu Pavel Gheo, Ed. Polirom, 2009).
În Canada a urmat cursuri de Cinematografie / Multimedia şi a obţinut o certificare în Project Management la Universitatea Mc. Gill.

Diferenţe de mentalitate şi de...climă
Emigrarea a fost o alegere, la un moment dat. Nici atunci şi nici acum nu a fost şi nu este o decizie definitivă. Îmi este bine aici, dar în România este acasă.

Cred că fiecare din generaţia mea ar trebui să aibă experienţa străinătăţii. E foarte importantă pentru noi, cei care am trăit jumătate din viaţă în comunism. E ca şi cum aş trăi o altă viaţă. Am mult mai multă energie acum. Cât am fost în România, până în 2004, mereu aveam impresia că dacă vreau să fac ceva nu reuşesc. Pe când aici, diferenţa este că dacă îmi propun să fac ceva, găsesc întotdeauna mijloacele să ajung la acel lucru.

În Canada e mai multă birocraţie decât în România. Pentru că după decembrie 89 tendinţa noastră a fost să reprimăm birocraţia, însă o anumită structură socială impune şi un soi de birocraţie.

Am ajuns în Canada iarna. Erau – 30°, cu vânt. Ăsta a fost primul şoc. O schimbare de climă este foarte importantă. Organismului îi trebuie timp să se adapteze.

Amintiri din comunism


Directoarea liceului era o profesoară de matematică foarte severă. Exista de exemplu controlul unghiilor. Asta ne distra foarte tare. Începea de la clasa întâi şi până în clasa a XII-a am avut acelaşi ritual – să scoatem mâinile pe bancă, pe batiste, să se vadă unghiile. Un alt semn al disciplinei era părul tuns (la băieţi) sau strâns (în cazul fetelor). Într-o zi a venit în control cu un foarfec şi ne-a tuns, pur şi simplu, acolo, în clasă. 

 

"În 90 (...) era un haos logic"

De: Corina Negrea | 0 comentarii |

"Un român care lucrează în Franţa, expatriat în Germania!" - aşa s-a auto caracterizat Cristinel Diaconu , rugat să se definească profesional: fost bursier Humboldt, "detaşat" în Hamburg, la DESY de la Centrul de Fizica Particulelor din Marsilia - ajuns acolo cu o bursă, în anul 1992.

Dar mai bine ascultaţi povestea....

La CERN, în 1994

Theo şi ''Zidul'' ei

De: Anamaria Spataru | 0 comentarii |

Aveam 20 de ani... Atunci. Şi aveam sperante, da. Am vazut morti, am vazut raniti, am vazut eroi, impostori, gloate fara sfarsit. Pe urma am vazut exact ceea ce-au vrut ei sa vedem, frumos colorat si cu Gheorghe Zamfir pe spate, duios, romanesc, etern si mioritic, exact cat sa te faca la corazon. Si – ne-au facut. Pe urma am vazut alti impostori, si alti impostori, si din ce in ce mai multi impostori. Pana cand toata lumea din jur s-a populat numai de impostori – erau peste tot : la televizor, pe strada, in magazine, in cinematografe, in baruri, in crasme, la bordel, la stomatolog, la biserica... - peste tot. Nu se mai putea respira de ei; ca niste termite uriase... – dar de ce vorbesc eu la trecut!?...

Fragmentul este din piesa Zidul scrisă şi regizată de Theodora Herglelegiu. Am avut o discuţie de o sinceritate....dar mai bine ascultaţi. Merită. 

"Mi-am construit o etică de lucru"

De: Corina Negrea | 1 comentarii |

George Peltecu este tânăr. Suficient de tânăr încât să nu ştie revoluţia decât din povestite. Dar conştient de faptul că, dacă nu s-ar fi întâmplat, nici el n-ar fi fost astăzi student la Şcoala de business a  Universităţii Northeastern din Boston, Statele Unite ale Americii. 

Are mulţi prieteni dar "prietenii foarte apropiaţi de acolo sunt şi ei străini, tot din Estul Europei, crescuţi cam pe acelaşi stil" ca şi el, marturiseşte George.

A ales business - o cu totul altă profesie decât cea a părinţilor, adică medicina. "N-am ales medicina pentru că niciodată nu m-a tentat. De când eram mic vedeam operaţii laparoscopice filmate de-ale lui tata. (...) Plus că mie mi se face rău când văd sânge - dar asta e o chestie cu care te obişnuieşti... (...) Dar dacă aş fi intrat în medicină, foare probabil foarte mult timp aş fi fost fiul doctorului Peltecu, n-aş fi fost George Peltecu...  

- Deci în finanţe eşti George Peltecu de la început...

- Da! Sunt convins că şi-n medicină aş fi putut dar foarte mult timp aş fi fost în umbra lui tata. Şi n-aş fi vrut chestia asta. Aş vrea de la început să fiu pe cont propriu."

N-aş putea spune că nu mi-a plăcut tot ce-am auzit şi mai departe.... 

"Bloomington - tipic Mid West"

De: Corina Negrea | 0 comentarii |

                    Bogdan Dragnea,  Departmentul de Chimie, Universitatea Indiana, Bloomington

Bogdan Hrib-Voiam să fug..

De: Anamaria Spataru | 0 comentarii |

Bogdan Hrib este scriitor, editor, fondator al editurii Tritonic. În 1989 era student la construcţii iar senzaţiile sale despre anii aceia sunt:

O lipsă totală şi o deznădejde şi o atmosferă cenuşie şi cred mica scânteie de speranţă a fiecăruia, ascunsă adânc, şi anume aceea că ''poate voi reuşi să fug''.

Şi totuşi , ca în viaţa oricărui tânăr erau şi lucruri bune..

Ne întâlneam mai des şi dansam mai mult şi chiar dacă berea era proastă si cafeaua cu nechezol cred că ne distram mai mult dar ştiţi cum e...anii tinereţii...După aceea m-am lămurit că berea are alt gust, cafeaua alt gust şi mai grav am constatat că şi capitalismul nu e aşa cum am visat noi şi are alt gust....

Revoluţia a venit cu speranţa...

Sunt absolut convins că o parte din revoluţia din 89 a fost cu speranţă, cu încredere, că după aceea a fost confiscată sau nu, că după aceea am plecat în alte direcţii, asta-i altceva. Dar se simţea, era momentul...

 

Imediat după iarna 1989 a venit şi momentul de cotitură a destinului iar visul lui Bogdan Hrib, acela de a scrie se materializa în publicaţii independente:

Toţi ne doream să scriem, căştigasem dreptul la exprimere liberă, dar fiecare avea senzaţia că exprimerea liberă nu era de ajuns verbal, ar fi trebuit să o ai în scris, ne doream o confirmare, iar confirmarea era tiparul. Cred că toţi aveam un fel de capitalism nebun în cap, nu ştiam ce e aceea...

A venit însă şi momentul în care a simţit nevoia să-şi facă o afacere proprie şi aşa s-a născut editura Tritonic:

Drumul este lung şi nu aş putea spune că sunt mai fericit acum. Mă uit cu oarece nostalgie amuzată la ce a fost în urmă dar drumul a fost cu cârca, cu cutii cărate cu spatele, cu mii şi mii de lansări la care m-am dus şi merg şi acum cu mare plăcere...

Ce crede că ar fi fost dacă momentul 1989 nu ar fi existat:

Cred că aş fi reuşit să fug şi aş fi fost un inginer constructor liniştit, dar aş fi fost un dezrădăcinat şi mă bucur că nu am fost nevoit să fiu în situaţia asta.