Șocul mediatic al anilor ‘90

De: Victor Popescu | 0 comentarii |

Focșani, 1989. Scriitorul și jurnalistul Costi Rogozanu abia împlinise 12 ani. Era un ”vlăstar al patriei socialiste”, cam obraznic, ce-i drept, de vreme ce i se scăzuse nota la purtare și i se luase dreptul de a purta cravata de pionier. Asta nu-l împiedica să fredoneze din odele difuzate la televizor și să dedice versuri ”conducătorului iubit”.

Am făcut niște poezii pentru Ceaușescu. Am văzut că se purtau, că erau pe primele pagini în toate ziarele și revistele și, într-un spirit de parvenitism copilăresc, m-am apucat și am scris și eu două poezii de câte patru versuri despre Ceaușescu, despre comunism, despre cum va fi lumea mai bună. Nu le-am dat la școală, au rămas într-un caiet acasă, așa că, slavă domnului, n-am apucat să le fac publice, glumește Costi Rogozanu în interviul din ediția din 4 februarie a emisiunii ”După 20 de ani. Povești adevărate”.

După ce a venit de la Focșani la București, pentru a urma Facultatea de Litere, s-a lansat nu ca poet, ci în calitate de critic literar (”România Literară”) și apoi de autor de proză scurtă (”Fuck the cool. Spune-mi o poveste”). Povestirile sale inspirate de universul glossy, populat de vedete și ”ingineri” ai industriei culturale, n-ar fi existat, dacă anii ’90 nu i-ar fi deschis apetitul pentru cultura pop (domeniu pe care l-a monitorizat și în calitate de jurnalist, la ”Apropo TV”, ”Evenimentul zilei” și ”Cotidianul”):

A fost miraculoasă eliberarea mediatică. După 1990, am început să descopăr muzica de la radiourile private și cărțile noi, emisiunile tv, filmele, primele videoclipuri cu Madonna, toate astea au fost un șoc. Asta a însemnat Revoluția.

Dacă în primii ani de libertate, jurnalistul Costi Rogozanu era preocupat să comande din Timișoara casete-pirat cu muzică rock, retrospectiv e interesat mai curând de felul în care am fost ”colonizați” de câțiva privilegiați care lucraseră la Comerțul Exterior și știau cum se trag sforile în așa-zisa economie de piață.

Nu sunt de acord cu felul în care se discută trecutul, inclusiv perioada de dinainte și de după ’89. Avem o mare problemă atunci când intrăm în discursul politic anticomunist de după ’90, căci ceea ce ni s-a întâmplat atunci a fost o sălbăticie capitalist-colonialistă. Am fost de fapt la mâna unor oameni care aveau mai mult know how decât noi, spune jurnalistul.

În prezent, Costi Rogozanu este editor-coordonator al platformei de bloguri VoxPublica a portalului realitatea.net.

"America te obligă să fii creativ"

De: Corina Negrea | 0 comentarii |

Cu Alexandru Sălcianu, software engineer, Google New York

august 2009

"Viaţa nu e o probă care are loc într-o zi, între orele 9 si 12; viaţa e o chestie continuă, unde trebuie să ştii să-ţi dozezi efortul şi să produci progres continuu."

Nu e un motto dintr-o carte ci o filosofie de viaţă - e filosofia de viaţă a lui Alexandru Sălcianu după care s-a ghidat, cel putin pînă acum, la 35 de ani: a terminat, în 1994, Liceul de Informatică din Bucureşti; a urmat, apoi, timp de trei ani, Facultatea de Automatică, tot din Bucureşti, după care şi-a continuat studiile (timp de 2 ani), în Franţa.

De ce n-a rămas în Franţa?

"În computer science, dacă vrei să faci ceva de top, America este, până la urmă, o destinaţie naturală".

1999 este anul în care pleacă, prin urmare, în America iar 2006 - cel în care îşi ia doctoratul la MIT; după un an de lucru la o companie mică de software din Boston, Alexandru Sălcianu alege, veţi vedea, compania pe măsura competenţelor sale: Google, în New York.

N-am avut nici o îndoială că este locul potrivit pentru el după cum n-am avut nici o îndoială că America i se potriveşte: "Mediul american este foarte competitiv, recrutează global."

L-am întrebat cum ar caracteriza sistemul de învăţămînt american: "În sistemul european, studenţii concurează împotriva sistemului (...) În America, (...) fiecare curs este o competiţie între studenţi, este un sistem care încurajează foaret mult opţiunea individuală. Sunt foarte puţine cursuri impuse."

C-a găsit diferit în America faţă de ceea ce ştia?  

"Ceea ce îmi amintesc foarte, foarte bine a fost sentimentul extraordinar de clar că aici era vorba despre un nou început (...) şi că orice este posibil". Dar, în acelaşi timp, "a fost o impresie de străinătate pe care n-am simţit-o în Franţa. Ca atmosferă, Franţa (...) nu e diferită de Romînia, nu m-am simţit niciodată străin. În America m-am simşit. Şi dureză un pic să treacă..."

Acum?

"Acum mă simt mai în largul meu aici decît în România; au trecut 10 ani de America. (...) Sunt, în cultura americană, un spirit de competiţie şi un sentiment de corectitudine care lipsesc în alte părţi... iar spiritul de competiţie crează valoarea! Şi nu e numai în sistemul academic ci şi în cel economic (...) În final, orice sistem care nu e bazat pe competiţie o să producă mediocritate"   

H. Decuble: Comunismul a fost o holera

De: Dana Pitrop | 0 comentarii |

Gabriel Horaţiu Decuble (42 de ani) s-a născut la Sângeorz-Băi, a făcut şcoala generală şi liceul la Oneşti şi Facultatea la Iaşi.
În prezent este lector la Catedra de Limbi şi literaturi germanice a Universităţii din Bucureşti. A studiat în Franţa şi în Germania şi a terminat doctoratul la Universitatea Albert-Ludwig din Freiburg.
Este coordonatorul antologiei Cartea roz a comunismului (Editura Versus, Iaşi 2004).
A publicat 2 volume de versuri: Epistole şi alte poeme (Editura T, Iaşi 2001) şi Eclectica (Editura Cartea Romanească, Bucureşti 2007).

Pe vremea comuniştilor, Oneştiul era o oază de cultură

Oneştiul e un caz special, un oraş creat de comunişti, industrializat la maximum. Înainte era un sătuc. Asta a fost probabil marota lui Gheorghe Gheorghiu Deja (de altfel oraşul chiar îi purta numele) de a crea în zona sa natală (el era din Moineşti, o localitate învecinată) un oraş frumos, un model pentru comunism. Aşa că a masat acolo nişte industrii neverosimile pentru zonă, pentru structura populaţiei, chiar şi pentru România acelor ani. Proiectele sale erau măreţe, nu se puteau face doar cu populaţia locală. De aceea au fost aduse “cadre” – de fapt nu erau cadre de nădejde, pentru că era o formulă punitivă de a trimite stagiari tineri sau oameni de cultură la Oneşti. Foarte mulţi dintre cei care făcuseră puşcărie politică au fost trimişi disciplinar la Oneşti. Aşa am avut ocazia să cunosc personalităţi, oameni de cultură. Posibilitatea de a învăţa, de a acumula era enormă. Aveai de la cine. Ceea ce nu pot spune despre Iaşi. Discrepanţa dintre cele două oraşe a fost greu de acceptat pentru mine.
M-am dus la Iaşi dintr-un soi de compromis cu tatăl meu care nu vroia nicicum să audă că vreau să fac filologie. Eu aş fi vrut să plec la Bucureşti. Şi aşa am ajuns să fac ce vreau eu dar unde vrea el, adică filologie la Iaşi.
Am făcut filologia dintr-o idee fixă – voiam neapărat să învăţ germana, pentru că eu corespondam cu Constantin Noica şi el mi-a zis:” Dacă faci ce-ţi spun, continuu cu tine”. Una dintre condiţii era să învăţ germana.

Cum a ajuns să corespondeze cu Noica

Citisem Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu – iată o carte formatoare! – şi mă îndrăgostisem de Noica, de modul în care era el portretizat acolo. Simţeam nevoia unui maestru spiritual. Şi am început pur şi simplu să scriu, deşi nu cunoşteam adresa. Pe primul plic am scris: “Domnului Constantin Noica. Păltiniş”. Şi a ajuns – culmea!

Amintiri comuniste

Pentru perioada pe care o mai pot bine reconstitui mental, amintirile mele se leagă de experienţa erotică. Ceea ce înseamnă că nu pot fi strict circumscrise cu perioada comunistă. În fond, orice adolescent trăieşte mai mult sau mai puţin aceeaşi poveste, oriunde s-ar afla. Există o constantă antropologică. Totuşi, atunci descoperirea era mult mai anevoioasă. Asta făcea deliciul... Faptul că nu puteai ieşi oriunde cu o fată. Faptul că, spre exemplu, în Oneşti era o singură cofetărie unde găseai profiterol şi salată de fructe. Dar pentru a găsi loc trebuia să stai la coadă în afara cofetăriei... In acele condiţii natura devenea un aliat foarte bun. Şi aliat şi alibi.

Putea rămâne în Germania, dar s-a întors

Eu înţeleg că orice tânăr din România vrea la un moment dat să plece, pentru unii este absolut necesar. Pentru oricine e bună o experienţă în străinătate. Însă a pleca de la teza fermă că e bine să rămâi acolo mi se pare o stupiditate. Pentru că în primul rând eşti român, te-ai născut român şi... asta este! În plus, în epoca globalizării, poţi fi un bun român de oriunde, inclusiv din România. Nu trebuie să emigrezi în Statele Unite ca să ne arăţi după aceea cu degetul pe noi, cei rămaşi aici şi să ne spui că suntem stupizi.
- „Iubirea de ţară m-a întors printre porci“, scrii într-un poem...
S-ar putea ca versul să sune cam tare. Totuşi, nu sună atât de tare pe cât erau trăirile respective. Nu e un secret pentru nimeni că România e plină de porci, de oameni care consimt să facă ceea ce nu trebuie. Îndârjindu-te să revii, după fiecare plecare mai lungă trebuie să ştii de la bun început că ai de luptat cu oameni de tot felul. Dar să nu idealizăm Occidentul. Tarele umane există peste tot. Doar proporţiile diferă.

Cartea roz a comunismului

Multă lume a crezut că este un volum nostalgic. A fost o mare capacană... Nici Rebreanu nu vorbeşte despre nişte proşti în schiţa „Proştii“.
Cartea roz a comunismului tocmai asta e – ceva ce oricât te-ai forţa, tot nu poate fi roz. Pentru că întotdeauna, chiar dacă îţi aduci aminte numai de părţile frumoase ale vieţii, tot mocneşte în aceste amintiri acel jăratic otrăvit al ideologiei comuniste. „Cartea roz a comunismului“ nu este, aşa cum au crezut unii critici, un volum cu amintiri edulcorate. Eu am denumit-o o teodicee a poporului român. În fond, această carte şi, la urma urmei, întrega perioadă comunistă ar putea fi circumscrise foarte bine cu celebra expresie a lui Creangă – o cinstită de holeră. Comunismul a fost o holeră. Dar a fost cinstită, pentru că a arătat cât de răi putem fi în străfundurile noastre. 

Bogdan Dobrescu: Există două Americi

De: Corina Negrea | 0 comentarii |

Bogdan Dobrescu:

"1982-1986 Liceul Lazar, Bucureşti.
1987-1992 Facultatea de Fizica, Magurele.
1992-1997 Doctorand la Boston University.
1997-2000 Postdoc la Fermilab.

2000-2002 Postdoc la Yale".

2002-prezent - Fizician la Fermilab - Cercetator in Fizica particulelor elementare"

Chiar şi numai aşa, fragmentul aceste de CV arată impresionant - şi te îndeamnă, parcă, să descoperi ce-i dincolo de simpla succesiune calendaristică.
În 1992, când îşi lua diploma în fizică, de la Facultatea de Fizică de pe Platforma Măgurele, "pentru prima oară se deschidea posibilitatea să studiezi în străinătate. Şi în Statele Unite era un sistem foarte bine pus la punct de atras studenţi din toată lumea. (...) Mi-am făcut doctoratul la Boston University (...) în fizică teoretică (...) şi am avut norocul ca, atunci când am terminat doctoratul, să primesc o poziţie de cercetător post-doctoral în grupul de fizică teoretică de la Fermilab".

"Mutarea de la Bucureşti la Boston nu mi s-a părut o schimbare prea importantă; de la Boston la Chicago, însă, unde este Fermi Lab, a fost mai mare. Oamenii sunt altfel în Boston decât în Chicago. Chicago e din partea aceea a Statelor Unite numită "Mid West", unde oamenii au întotdeauna mult timp, sunt foarte politicoşi, nu se grăbesc niciodată, niciodată nu te întrerup când vorbeşti cu ei; te lasă să vorbeşti până termini, pe urmă fac o pauză lungă şi după aceea spun altceva...a fost o schimbare."

L-am întrebat dacă şi ce l-a ajutat din şcoala românească.
"În principiu, aici se face şcoală mai bună. Fizica pe care am învăţat-o la liceu, se învaţă în America la facultate.(...)  Pe de altă parte, sistemul american e făcut în aşa fel încât în câţiva ani ne jung din urmă...Cred că, într-o mare masură, creativitatea este mult mai stimulată în sistemul american. (...) Sistemul, aici, e suficient de bun încât să-i încurajeze pe oamenii talentaţi să avanseze; sistemul românesc e suficient de bun  cât oamenii să facă lucruri bune.  
Există însă un avantaj într-un sistem ca cel american, în care eşti tot timpul deschis la restul lumii; pentru a fi astfel deschis la restul lumii, finanţarea e foarte importantă.
Faptul că finanţarea a fost scăzută (în România în 2009, n.r) atât de mult o să aibă impact cu siguranţă negativ asupra mediului ştiinţific românesc."

Pe de altă parte, oamenii talentaţi sunt creaţi de-a lungul multor ani (...).
În Statele Unite, un profesor bun e tratat ca un star de cinema, într-un anume fel, sau ca un jucător de frunte la baschet. Iar în cazul în care nu e tratat aşa, o altă universitate îi face o ofertă şi acesta se mută..."

Pentru restul poveştii, ascultaţi emisiunea...       

Japonia 2006. Cu sotia, Andreea si baiatul Silviu

Pricop-Revoluția a schimbat destinul tuturor

De: Anamaria Spataru | 0 comentarii |

Lucian Pricop este scriitor, editor și istoric literar. În 1989 era licean, iar la acea vârstă regimul opresiv nu era resimțit foarte puternic:

Nu priveam regimul politic decât teoretic ca pe unul opresiv, ca pe unul dictatorial, pentru că viața de licean trece cumva de această graniță și intră cumva în ceea ce se cheamă libertate individuală. Nu știu decât că lucrurile aberante din manualele de istorie, din cele de economie politică, pe care le învățam inevitabil pentru olimpiade erau privite chiar ca un exercițiu memnotehnic.

În vremea aceea prieteniile, chiar dacă mai puțin cenzurate decât cele de maturitate, erau totuși selective:

Căutam efectiv lucrul de valoare, trăirea reală și emoția curată în intâlniri, în amiciții...

Pare că, în acea vreme, chiar preocupările adolescenților erau unele foarte serioase:

Constituisem un soi de nucleu intelectual, noi așa credeam că suntem, intelectuali, și una dintre temele de discuție permanente era referitoare la cărți pe care, prin diferite relații, le obțineam, le citeam.. Și mai ceva la fel de spectaculos aș spune astăzi, dacă privesc înapoi, faptul că discuțiile noastre mergeau întotdeauna către lucruri majore.

Marea dragoste a lui Lucian era și atunci literatura, deci oarecum își găsise drumul, iar dacă nu s-ar fi schimbat nimic ar fi fost profesor de română sau franceză. Ar fi scris și cărți..

Scrisesem unul sau două volume de versuri și un roman autobiografic. Literatura era pasiunea mea manifestă cu toate că eram la liceul Ion Creangă, la cea mai bună clasă de științe reale din zonă.

 În 1989 nu se aștepta să se întâmple ceva....

Nu știu dacă îmi doream o schimbare pentru mine, tocmai cred ca oamenii care aveau vârsta adolescenței atunci nu am avut cum să trăim decât un șoc al mutației, pentru că noi nu știam că există o altă lume.

Cum i-a schimbat destinul revoluția?

În ordine biografică sunt ceva mutații dar revoluția a schimbat destinul tuturor românilor. Faptul că am participat sau nu în acele momente, unii fizic, prin implicare directă, alții emoțional ne-a schimbat pe toți chiar și pe cei rămași în crezuri comuniste le-a schimbat raportarea față de lume și de ei înșiși.

"Nu mă mai reprezintă nimeni"

De: Corina Negrea | 0 comentarii |

24 decembrie 1989: după foarte multă vreme, primele colinde la radio: "Şi mie şi la toţi cei din casă ne-a venit să plângem...." .

Crăciunul anului 1989 - primele colinde, primele clipe ale unei alte existenţe.

O poveste de Magdalena şi Octavian Fărcăşanu.

În 2007

Povestea începe aşa: în 27 octombrie (a.c.) primeam o scrisoare - o scrisoare "pe hîrtie", scrisă de mână, cum foarte rar am mai primit în ultima vreme...."Ia te uită!", mi-am spus, "cineva a petrecut un timp scriind, apoi un altul, ducând scrisoarea la poştă"....Am fost emoţionată şi, recunosc, bucuroasă...Mult mai bucuroasă am fost, însă, citind-o. Printre altele, spunea: "(...) împreună cu copiii mei studenţi am trăit cu însufleţire acele zile şi nopţi. De exemplu, pe 22 decembrie noaptea am plecat la chemarea celor de la TV, ca să-i apărăm.

Povestea asta începe însă aşa:

"În seara zilei de 22 decembrie au început împuşcături vis-a-vis de blocurile de pe strada Caracal din Craiova, unde locuim noi. Aproape că ţi-era teamă să mai ieşi din casă...", spune Magdalena Fărcăşanu. "S-au tras tone de muniţii acolo...În blocul nostru există şi-acum găuri şi sunt alte blocuri care-au fost făcute praf!", completează domnul Octavian Fărcăşanu.

Povestea este fascinantă - şi nu pot decât să vă invit s-o ascultaţi. Chiar dacă, din păcate, nu are chiar happy end:

"- Este România aşa cum o visaţi atunci? Cum aţi visat atunci că va fi?

 - ...Nu este (....) deşi este o Românie mai frumoasă. (...) Noi nu avem...n-am trăit aşa frustrări după 89, copiii noştri au avut posibilităţi mai mari să se afirme... în fine, noi suntem împăcaţi cu situaţia dar nu resemnaţi!  

Nu avem în clasa politică personalităţi care să ne reprezinte, asta este durerea mea! Nu mă mai reprezintă nimeni!!", spune Octavian Fărcăşanu. "Probabil că nu eram pregătiţi, la nivel de naţiune, pentru această schimbare", adaugă şi Magdalena Fărcăşanu, "cred că pentru nivelul de dezvoltarea al României (de-atunci, n.r), de dezvoltare politică, civică ne-a luat, cred, prin surprindere...."

P.S.  În scrisoarea sa, Magdalena Fărcăşanu mai scria: "În mai multe ziare din 24 (decembrie, n.r) cred, apare o fotografie cu fiul meu (Octavian Petru Fărcăşanu, n.r) şi cu un coleg al său (viitorul meu ginere), ei purtând pancarta "Copiii noştri vor fi liberi"

În prezent ei sunt pe continentul american, fiul în SUA şi fiica în Canada".

Octavian Petru Fărcăşanu (stânga) şi Bogdan Chiru

Aşa aveam să ajung să-l intervievez pe Octavian Petru Fărcăşanu pentru ediţia din 23 decembrie şi pe soţii Fărcăşanu, pentru cea din 24.